“The limitless grandeur of our time/  grows from an insatiable appetite for success…” Vasile Baghiu

O țară de milioane

Vasile Baghiu

Într-o țară de milioane
doar câteva fire de speranță,
însă și acelea ofilite ca vai de ele,
pe ideea că numai din te miri ce
se poate ajunge la ceva
de care să te simți strâns legat
și pentru totdeauna.
Când te întorci acasă, pe drumul știut,
ajungi să crezi despre tine că nu are nimeni
nimic să-ți reproșeze,
iar despre timp că poate fi un prieten adevărat
care nu va trăda niciodată
și va face ca totul să fie ușor de trecut
dintr-o parte în alta.
Este de așteptat impactul scontat,
cu beneficii incluse,
ca în pliantele turistice
îndemnând clienții să se miște
și să se simtă ca lumea
măcar o dată în viață.
Într-o țară unde gândul plecării e cel mai puternic
din toate – că te și miri
cum încă vegetația amestecată
se ridică tot de jos în sus
și nu coboară în pământ,
iar oamenii își întorc unii altora vizitele,
ca într-un joc bine pus la punct – e simplu
să fie relativ bine și cam rău de fapt,
fără efort,
și fără ambiții de frumoase realizări
și cariere strălucitoare.

 

*

Alegeri la limită

Pentru o țară este mai mult
o chestiune de economie
sau poate de politică,
dar pentru un om
este cu siguranță o alegere dificilă, la limită,
pe muchie. Natură virgină,
căruțe cu fân pe șosea,
urși care coboară din pădure
ca să mănânce din tomberoanele de gunoi,
cerșetori la colțuri de stradă,
cercetători și profesori anonimi
care încă se țin în picioare
și nu întind mâna
deși ar cam fi în situația asta,
miniștri care nu par să fi citit o carte în viața lor,
țărani care cumpără
pufuleți de la magazinul din sat,
emisiuni despre spiritul civic la televizor,
performanțe europene
la decesele cauzate de accidente rutiere,
bătrâni singuri vorbind la telefoane mobile
cu lacrimi în ochi.
Iar peste toate astea
și dincolo de alte lucruri
vine speranța de viață,
optimismul și încrederea în viitor,
fericirea promisă,
vitalitatea care îi uimește
pe specialiștii în supraviețuire
Pentru o țară poate fi mai ușor,
cum pentru un gând
să treacă de la un subiect la altul,
dar pentru un om nu, deloc,
nici măcar cum ai trece, să zicem,
de la viață la moarte
fără să înțelegi măcar o clipă
ce se întâmplă cu tine.

*

Mulţumirea cu mai nimic

Din limite duse la infinit creşte grandoarea
acestui timp avid de performanţă,
când rămâne
un semn de întrebare
dacă am fost sau nu martori
ai manifestărilor hemiplegice
la masa
aşezată anume
pentru găsirea unei soluţii miraculoase,
dar şi pentru picnic într-un fel,
sub arbori seculari din Retiro, la Madrid,
unde aterizasem mai mult din întâmplare,
împinşi de neliniştea care nu ne îngăduie
mulţumirea cu puţin, cum atât de multora
li se oferă pe gratis. Ai prins şi tu nota falsă
din exerciţiile
obstinante
ale acelui elev sârguincios al pianului
pe care le auzeam
luându-ne cafeaua devreme
în colţul nostru încălzit de confort, zâmbete
şi un reşou de terasă?
E numai o adiere
de ipostaze nemaipomenite ale eşecului acum,
o trecere rapidă în revistă a punctelor slabe
pe harta succesului cu orice preţ
care seamănă
atât de ciudat cu un dezastru
de toată frumuseţea.
Ingraţi faţă de orice semn de bunăvoinţă,
ne luăm gândurile
şi stările nervoase
şi o pornim la vale
pe străduţe care,
pentru noi cel puţin,
străini cum suntem mereu
chiar şi în cel mai familiar loc,
nu duc nicăieri.

*

Niște oameni din Est

La Veneția, la început de septembrie,
lumina cădea nu știu cum, oblic parcă,
sau cernută fin cu o sită cerească,
iar pe canale se simțea traiul lejer
și buna-dispoziție,
deloc melancolie,
niciun pic de nostalgie sau poezie,
numai turism și reclamă,
numai chestii decupate parcă
din pliantele publicitare,
cu gondolieri care abia își mascau plictiseala,
cu o mulțime de clienți izbucnind zgomotos în râs
în apusul de soare al lagunei,
mulțumiți, mulțumiți,
fericiți de-a binelea
în fața farfuriilor cu pizza și paste,
în vecinătatea clipocitului valurilor
plescăite de dig drăgăstos,
în sporovăială și clinchet de tacâmuri
ca la orice adunare
cu oameni porniți să se simtă bine.
Noi în trecere, ca mai mereu,
cu amândoi copiii mici
și grijile luate de pe plaiuri mioritice
în plimbare prin Europa,
niște oameni din Est
care își vedeau unul dintre visuri împlinit,
deși nici acela nu mai însemna deja prea mult,
pentru că timpul schimbă în felul lui special
nu numai gândurile, stările și sentimentele,
ci și locurile, străzile, orașele, țările,
făcându-le să nu mai semene cu nimic
din tot ce s-a scris
și s-a spus frumos-frumușel despre ele.

A country of millions

Vasile Baghiu

In a country of millions
just a few threads of hope,
and even those are fading, hopelessly,
fuelled by the thought that
something may be achieved out of nothing
something to make you feel connected
forever.
When you return home, taking the same familiar road,
you start to believe that no one
will criticize you,
and that time can be a true friend
who will never betray you
and will make it easy for you to cross
from one side to the other.
This is the expected result,
with added benefits,
just like in tourist leaflets
urging customers to travel
and have the time of their lives
for once.
In a country where the desire to leave
is the strongest of all – and it is surprising how
mixed vegetation
still grows upwards
and does not descend into the ground,
and people visit each other,
as if playing a well-established game – it is easy
to have a good life, yet somewhat grim,
without much effort,
and without aspirations of great achievements
and brilliant careers.

*

Life on the edge

For a country
this is rather an economic issue
or perhaps a political one,
but for ordinary people
it is most assuredly a difficult choice,
living life on the edge. Pristine nature,
hay carriages on the road,
bears venturing out of the forest
to rummage for food through garbage bins,
beggars on street corners,
anonymous researchers and professors
who remain dignified
and refuse to seek charity
although they are already in that situation,
cabinet ministers who had seemingly not read a book in their life,
peasants who buy
corn puffs from the village store,
TV shows about good deeds,
highest road traffic death rates
in Europe,
lonely elderly people on their mobile phones
with tears in their eyes.
And despite all this,
above and beyond
there is hope,
optimism and faith in the future,
promised happiness,
vitality that astonishes
even the psychoanalysts.
For a country it could be easier,
like a passing thought
to move from one topic to another,
but not for the ordinary people, no,
not even if they’d move, let’s say,
between life and death
without understanding even for a second
what is happening to them.                                                                                                    .

*

Content with very little

The limitless grandeur of our time
grows from an insatiable appetite for success,
when we still question
whether we have witnessed
the hemiplegic symptoms
at the table
deliberately set
to find a miraculous cure,
but also to host a picnic,
under venerable trees in Retiro, Madrid,
where we arrived almost by chance,
driven by the anxiety that prevents us from being content
with very little, as many others
enjoy pleasures for free. Did you catch the false note
hit by that diligent pupil
who used to practice
stubbornly
on the piano
as we heard him
over morning coffee
in our little corner warmed up by contentment, smiles
and an outdoor electric heater?
It is only a breeze
of the unprecedented facets of failure now,
a quick review of the weak points
on the road to achieving success
at any cost,
strangely similar
to a spectacular failure.
Ungrateful towards any act of kindness,
we collect our thoughts
and anxieties
and we walk down
the streets
leading nowhere,
at least for us,
for we are strangers
even in the most familiar place.

*

Some people from the East

In Venice, in early September,
daylight descended, at an angle,
or finely filtered through a celestial sieve,
and alongside canals we felt the effortless living
and exuberance,
no woes,
no wistfulness, no poetry,
just tourism and advertisements,
only things seemingly cut out
from fliers,
with gondoliers barely disguising their apathy,
with countless clients bursting into raucous laughter
in the sunset over the lagoon,
contented, contented,
utterly happy
in front of pizza and pasta plates,
near the whispering waves
that splashed lovingly against the pier,
among the chattering and clinking of the cutlery
as people do when they get together
to have a good time.
In passing, as always,
accompanied by our young children
and our hardship from the Mioritic land
we travel through Europe,
some people from the East
fulfilling one of their dreams,
but even that dream was no longer important,
because time, in its own special way, changes everything
not just thoughts, feelings and emotions,
but places, streets, cities, countries,
making them unrecognisable
from everything that had been written
and said, delightfully, about them.

Translation © Cristina Savin

Vasile Baghiu & Cristina Savin: From Metode simple de încetinire a timpului/ Simple methods to slow down time, #RomanianLiterature. Other poems https://wordpress.com/post/paralleltexts.blog

The painting Singurătate is by the Romanian artist George Ștefănescu, (April 20, 1914-October 29, 2007)

All rights reserved.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.