Nu aş putea să explic, tehnic vorbind, cum am ajuns să scriu aceste poeme din Metode simple de încetinire a timpului. Aş prefera mai degrabă să nu uit că manuscrisul a fost pierdut într-un avion şi regăsit miraculos, ceea ce mie îmi spune ceva important în termeni poetici despre aventura plină de înţeles a oamenilor şi a lucrurilor pe firul vieţii. Ele au venit firesc cumva în călătoriile din ultimii doi-trei ani în care am avut grijă să am mereu un carnet de note la mine. Am scris şi pe telefon sau pe laptop, dar prefer hârtia şi pixul, instrumente cumva mai spectaculoase, în termenii inspiraţiei, când stai, să zicem, la o terasă lângă o cafea şi un pahar de vin undeva într-un oraş străin. Tu ştii că între motivele definitorii ale himerismului, cum ar fi călătoria, transfigurarea, identitatea multiplă şi tristeţea-boală provocată, poate, de înstrăinarea paradoxală într-o lume tot mai familiară, se infiltrează din când în când şi aceste – cum să le numesc? – nuclee sau secvenţe în care încerc să arunc o privire asupra lumii şi epocii noastre cu durerile ei concrete, care sunt de fapt doar nişte biete aluzii la evenimente recente legate, de exemplu, de terorism, cum apar în Numitorul comun al morţii, sau nişte conexiuni ale memoriei cu oameni reali via Facebook, cum am scris în O epocă peste aşteptări, sau chiar referinţe destul de clare la România noastră încă ameţită de succesiunea de regimuri şi guvernări ostile, cum se regăsesc în O ţară de milioane, Marca secretă şi Alegeri la limită, sau nişte trimiteri fulgurante la obsesia acestor timpuri pentru succes şi performanţă, cum se vede în Mulţumirea cu mai nimic, sau, în fine, instantanee ale unor contraste dintre zgomotul de fond al turismului şi stările foarte subiectiv-personale ale personajelor, ca în Nişte oameni din Est. În toate s-ar putea găsi şi un fir de revoltă, acoperit însă cumva de limitele artei poeziei, care în mintea mea – îţi voi mai fi spus aceasta – nu se potriveşte cu niciun fel de exagerare sau exaltare indiferent de ce natură ar fi. Prefer discreţia şi stilul aluziv care sunt mult mai puternice în termeni emoţionali-poetici. De fapt, nici nu este o alegere. Mă las şi eu condus de propriile stări, încercând să înţeleg cât mai mult din ceea ce mi se întâmplă.

Cu gândul cel bun şi încrederea că poezia are chei nebănuite pentru multe impasuri,

Vasile

It would be difficult for me, technically speaking, to explain how the poems in my volume Simple methods to slow down time came about. I would instead prefer to remind myself that the manuscript was lost on a flight then miraculously returned to me. This, I believe, speaks volumes about the poetic adventure that people and objects experience sometimes in life. The poems evolved somehow naturally over the last couple of years, in my travels, as I kept writing in my notebook. I write on my mobile phone and my laptop as well, but I favour pen and paper, the wondrous tools that seem utterly appropriate when I sit at a table, with a coffee and a glass of wine, somewhere in a strange city. You know that among the defining elements of chimerism – such as imaginary journey, transfiguration, identity, parallel realities and a sadness-disease inflicted, perhaps, by a perplexing deracination in an increasingly familiar world – random fragments or episodes insinuate themselves from time to time into my thoughts. They seem to materialise as I try to peer into the troubles of our world, of our times, which are, in the end, nothing but pitiful innuendos about recent events linked, for example, to terrorism, as described in The common denominator of death, or some associations between memory and people via Facebook, as I wrote in An age above expectations, or even explicit references to my country Romania, still confused by the rapid succession of bitter regimes and governments, as expressed in A country of millions, The secret brand and Life on the edge, or some fulgurating allusions to our obsessive desire for success and performance, as depicted in Content with very little, or, finally, snapshots of disparity between the background noise of tourism and the travelers’ inner, subjective emotions, as portrayed in Some people from Eastern Europe. A touch of revolt permeates these poems*, but it is somehow sheltered within the constraints  of poetry, because, as I would have said to you before, poetry does not sit well with any kind of exageration or grandeur. I prefer discretion and expressiveness, as these are more powerful means to transcend into an emotional-poetical stasis. In fact, this is not even a choice, for they are my guiding force as I try to make sense of everything that is happening around me.

With good wishes and trust that poetry holds mysterious keys to many predicaments,

Vasile

Translation © Cristina Savin 2019

Vasile Baghiu

Crizele din interior se arată mereu,
mai devreme sau mai târziu, pe esplanadă,
la plimbare, oriunde,
trecând cu minute mai înainte de explozii
prin locurile morţii la întâmplare,
la New York, la Paris, la Bruxelles,
cu doar câteve clipe înaintea dezastrului
care ne aduce pe toţi
la numitorul comun al morţii. Eşti între noi,
năpăstuiţii de epocă, tu care nu te laşi
impresionată cu una cu două
de nicio scenă? Singuri sau împreună,
încă ne ţinem de mână
pe sub copaci bătrâni
care-ar povesti o poveste cuprinzătoare
dacă ar putea înfrunzi nu cu frunze,
cum i-ar fi plăcut acelui poet român
drag nouă în tinereţe
care îşi zicea al necuvintelor,
ci cu vorbe, cuvinte, expresii, fraze,
gânduri, sentimente, idealuri.
Din loc în loc,
ne sunt lăsate semne,
nu prea lesne de desluşit,
fanioane
ale descurajării
oricărei porniri sincere
de bunătate.

*

O epocă peste aşteptări

Nici tristeţea cântecelor vechi
nu mai e una adevărată, o ascultăm doar
la căşti şi nu îi dăm share pe Facebook
sau pe alte spații,
din teama de a nu primi etichete,
altfel nu tocmai nedrepte, pentru că timpul
nu a şomat, a lucrat cu eficienţă şi pentru noi,
am fost clienţii lui mai mereu,
mai puţin poate în zilele în care
descopeream oraşe despre care doar vorbiserăm
sau scrisesem eu în caietele mele tip agendă
cu date şi calendare deja trecute, sau la petreceri
organizate pe normande terase rustice,
ca şi cum ar fi fost în onoarea vizitei noastre,
la Saint-Jullien-de-Mailloc, lângă Lisieux,
unde toți am admirat-o pe Ingrid
pentru felul intens în care trăia muzica
şi mai ales dansul, în vreme ce încercam anemic
s-o imităm şi să-i mai spunem câte ceva
ţipând ca să ne facem auziţi.
Tristeţea e fake, recunoşti? Oricum nu mai e
motorul poeziei în care ne complăceam
zile şi nopţi, ci doar un mod paşnic de a ne potrivi
cu peisajul şi epoca, altfel peste aşteptări
în multe privinţe.

*

Marca secretă

Ai observat, atunci când ne gândim așa
la lumea mare
nu devenim mai neînsemnaţi,
ci parcă protejaţi cumva,
ca şi cum am lua universul de martor
la micile noastre necazuri? Şi nici măcar nu ne plângem,
experimentaţi călători,
azi pe esplanada portului la Palermo,
mâine stând de vorbă sus
în amfiteatrul grec din Taormina
cu nişte sicilieni americanizaţi
care aveau lacrimi în ochi
amintindu-şi de copilăria de aici
şi care ne-au întrebat ce limbă vorbim.
Româna noastră dragă sună exotic,
deşi familiar, trebuie s-o recunoaştem,
parcă portugheză la unele întorsături de frază,
un pic italiană uneori când ridicăm tonul,
chiar franceză rârâită pe alocuri,
spaniolă când ne precipităm să spunem totul,
însă nu e rău nici aşa, română totuşi,
cu ecouri latine,
marca noastră secretă de identitate
când mergem pe străzi necunoscute
la întîmplare şi nu trebuie
să oferim explicaţii
de niciun fel
nimănui.

Vasile Baghiu

Inner troubles always rush,
sooner or later, on the esplanade,
taking a stroll, anywhere,
just minutes before the explosions occurred
in random deathplaces,
in New York, Paris, Brussels,
just seconds before the disaster
that brings us all
to the common denominator of death. You are among us,
the oppressed people of our times,
and you are unfazed
by any commotion? Alone or together,
we are still holding hands
under the old trees
that would tell a sweeping story
if they could germinate not with leaves,
as would have wanted the Romanian poet
we so loved in our youth,
he who called himself the poet of the unwords,
but with words, idioms, expressions, phrases,
thoughts, feelings, dreams.
Here and there,
clues are being left for us,
clues not so easy to understand,
emblems
of despair
drowning any genuine acts
of kindness.

*

An age above expectations

Even the sadness of old songs
is no longer real, we only listen to it
through our headphones and do not share it on Facebook
or other social media platforms,
too afraid to be labelled,
which is not always unfair, because time
does not sit still, it works productively for us,
almost always we’ve been its clients,
maybe less so in those days when
we discovered cities we only talked about
or wrote about in my notebooks
with out-of-date calendars, or at parties
thrown on rustic terraces in Normandy,
as if to honour our visit,
at Saint-Julien-de-Mailloc, near Lisieux,
where we admired Ingrid
and the intensity of emotion in her dancing
while we made pitiful attempts
to imitate her and talk to her
yelling to make ourselves heard.
Sadness is fake, right? It is no longer
the engine of poetry we indulged ourselves in
day and night, but rather a peaceful way to conform
to the scenery and the age, otherwise above expectations
in many regards.

*

The secret brand

Did you notice, when we think about
the wide world
we don’t become less important,
but rather protected somehow,
as if the universe is witnessing
our pitiful troubles? Yet we don’t even complain,
seasoned travelers,
today on the esplanade at Palermo,
tomorrow having a conversation
up in the Greek theatre at Taormina
with some Americanised Sicilians
their eyes swimming in tears
as they remember their childhood in those places
and ask us what language we speak.
Our cherished Romanian seems exotic,
yet familiar, we ought to admit,
sounding a little like Portuguese in some turns of phrases,
a little like Italian sometimes when we raise our voices,
even like French, when we trill our Rs,
or like Spanish when we rush to say it all,
but it is not so bad, Romanian
with Latin reverberations,
our secret brand of identity
when we stroll aimlessly onto unfamiliar streets
and we don’t need
to explain
a thing
to anyone.

Translation © Cristina Savin 2019